Scopul scuză mijloacele

Standard

Am citit un fragment din prefață pe pagina de Facebook a lui Cătălin Tolontan. M-a prins. Am citit apoi și pe site-ul lui. Și m-a făcut curioasă, dar nu era o curiozitate de can-can, ci mai degrabă un sentiment apăsător, o dorință de a descoperi ce se află în spate.

Am plănuit să merg la lansare, însă am ajuns după, când deja era sesiunea de autografe. Așa că am cumpărat cartea, însă nu mi-am dorit un autograf. Știam că este genul de carte pe care nu o cumperi pentru autograf, ca să o pui cuminte, la locul ei, în bibliotecă. Mă pregătise fragmentul publicat de Tolontan pentru o carte dură și francă care era departe de modelul memoriilor romanțate ale unei sportive de performanță.

Recunosc că mă așteptam la un scandal după lansare acestei cărți. Nu era prima dată când se vorbea despre culisele gimnasticii, despre înfometare și antrenamente care erau departe de a fi ”sportive”. A venit lansarea cu ceva vâlvă, cu un interviu în exclusivitate al Mariei Olaru la TVR 1, cu o replică a domnului Bellu care a spus că vrea întâi să citească cartea și apoi să își dea cu părerea. S-a dus și lansarea și nimic. Nici o reacție în presă, nici o dezbatere la televizor, nici măcar ceva valuri pe Facebook. Nimic. O cartea a unei gimnaste care povestește cu subiect și predicat care a fost pentru ea și nu numai, prețul dur al performanței, nu a dat naștere la nici un fel de reacție. Parcă din start s-a pornit de la ideea că această carte nu își are rostul în spațiul public. Așa am simțit. De fapt, chiar doamna Lipă spunea că, și dacă așa au stat lucrurile, cum le prezintă Maria în carte, nu este cazul să vorbim despre ele. Cu alte cuvinte jignirile, bătăile, înfometarea erau lucruri care țineau de bucătăria internă a sportului și nu trebuiau expuse publicului larg. Partea urâtă a succesului. Ce rost mai are acum să vorbim despre lucruri care s-au întâmplat acum câțiva ani? De parcă există o lege a firii care prescrie astfel de practici după câțiva ani. E mai bine să ascundem în continuare sub preș urâtul și să mergem cu capul înainte. Practică ”sănătoasă” care ne-a arătat de fiecare dată prețul scump pe care trebuie să-l plătim ca nație.

Cartea Mariei Olaru este dură tocmai prin urâtul pe care îl prezintă fără ocolișuri, verde în față. Nu te menajează cu nimic, nu te ia cu frumosul. Cartea Mariei nu este un exercițiu stilistic, ci o încercare de a pune în cuvinte simple trăiri enorme. Mi-a fost greu să o citesc până la sfârșit pentru că simțeam că e prea mult, că nu pot duce durerea ascunsă printre fraze simple și clare. Am citit-o până la capăt și m-am mâhnit. Și nu pentru că am plecat de la premisa că tot ce scrie acolo este adevărat, ci de la faptul că nimeni nu a ieșit să spună că Maria bate câmpii cu grație sau din contră, că spune niște adevăruri. Îmi aduc aminte că cineva l-a întrebat pe domnul Bellu dacă este adevărat că a lovit-o pe Maria când era la lot, iar răspunsul lui a fost trist. ”Prefer să citesc cartea înainte de a răspunde la orice întrebare”. De parcă în carte își găsea el răspunsurile. Și nimeni nu a reacționat. Un om povestea cu detalii (și cu un umor negru, pe alocuri) cum a fost lovit și supus în repetate rânduri la umilințe și nimeni nu a întrebat  dacă este adevărat. Același om atinge niște subiecte de interes public, cum ar fi testele medicale și viza obținută de sportivi. Vorbește de sportivi cărora li s-a pus viața în pericol și merge până acolo până la a-l aminti pe Cătălin Hâldan. Ridică niște întrebări la care nimeni avizat nu a avut timp să răspundă.

Pentru Maria Olaru este clar ce a însemnat această carte. O exorcizare a propriilor dureri și spaime, un act de curaj care probabil i-au dat voie să închidă un capitol dureros, o modalitate de a merge mai departe. Viața Mariei curge oricum ar fi, chiar dacă lumea crede sau nu ce a scris ea, însă viață societății românești este mai urâtă cu încă un capitol. Suntem muți și inerți în față nedreptăților și guralivi în preajma superficialului. Nu mai putem vorbi deschis în spațiul public pentru că nu mai suntem capabili să vedem ce e bine și ce e rău. Scopul scuză mijloacele. Cam așa ar suna o concluzie. Scurt și la obiect. Ador sportul pentru că văd în sport spectacol autentic, relaxare, performanță, luptă, disciplină, caracter, uneori sacrificiu suprem. În viziunea mea, nimeni are dreptul, și cu atît mai mult, voie, să transforme măreția sportului în bătaie, cuvinte grele și umilințe. Sportul dă măreție sufletului, nu îl mutilează.

 

Reuniune

Standard

Eram foarte timidă. Niciodată nu faceam eu primul pas când cunoșteam oameni noi. Eram foarte prietenoasă când cineva se băga în seamă cu mine, însă nu puteam să am eu inițiativa. La liceu, la fel. Învățam la un liceu umanist, iar lucru ăsta s-a văzut și la noi în clasă. Eram 26 de fete și 5 băieți. Nu mă deranja foarte tare. La cât eram eu de rușinoasă, un număr mai mare de băieți nu ar fi ușurat situația. Eram o fată serioasă, cum îmi spune acum Răzvan. Nu îmi doream să fiu așa de serioasă, însă nici nu prea știam cum să fiu altfel. Chiar și așa, aveam prieteni. Și la liceu și acasă.

Vineri ne-am văzut din nou. După 12 ani de când am terminat, ne-am mobilizat. Mă mai întâlnisem întâmplător cu unul sau cu altul, însă prea puțin și prea rar. Nici la împlinirea celor 10 ani de la terminarea liceului, nu am reușit să ne strângem. Probabil, ne-am gândit că este prea banal să ne întâlnim după 10 ani. Prea toată lumea face asta. Au mai trecut doi ani și am reușit. Andreea a dat fără să știe startul printr-o postare pe FB, iar Ema s-a mobilizat și a făcut rezervare pentru vineri la început de martie.

Eram după o săptămână de stat în casă. Răcisem cum nu o mai făcusem de multă vreme, mâncam medicamente și beam ceai. Toată ziua plouase și mă gândeam că nu mă ajută deloc din cauza răcelii mele rebele. Și totuși voiam să îi văd, să vorbesc cu oamenii care mi-au fost colegi patru ani de zile în perioada sensibilă din viața unui adolescent. Am ajuns și ne-am îmbrățișat așa cum probabil nu am făcut-o niciodată înainte. Am început să ne cunoaște din nou. Trecuseră 12 ani de recuperat și de povestit.

Perioada liceului nu m-a cucerit. Am avut momente frumoase, însă nu fabuloase. Întâlnirea de vineri seară a fost despre remorarea unor momente din liceu, însă ce e cu adevărat important, a fost bucuria de a descoperi niște oameni fumoși pe care, în cei patru ani de liceu, nu am fost pregătită să-i cunosc. După 12 ani am avut norocul să dau peste niște oameni faini, care m-au făcut să râd cu lacrimi. Nu am fost toți 31, însă mâna aia de oameni s-a simțit foarte bine. Eu așa am simțit. Am râs, ne-am amintit și ne-am promis că nu mai așteptăm ani să ne dăm șansa să află ce fel de oameni suntem acum.

Uneori, unele întâlniri te surprind peste ani. Plecasem la reuniunea noastră de 12 ani cu ceva reticiență. Parcă deja știam despre ce o să vorbim. Pe unde mai lucrăm, care s-a mai căsătorit, câți copii are unul sau altul. Și-așa a fost. Și nu a fost deloc rău, ba chiar ne-am distrat de minune. Am înțeles că reuniunile nu sunt despre ce am mai realizat profesional sau personal , ci despre bucuria de a împărtăși cu oamenii de acum ce am fost atunci și ce putem fi.

 

Sportul

Standard

Ador sportul. Am crescut cu sportul în casă. De când mă știu, în casa copilăriei mele, dar și mai târziu, era motiv de bucurie să urmărim întrecerile sportive majore care aveau loc la noi în țară sau în străinătate. Sufeream sincer când Olimpiadele se desfășurau pe alt continent pentru că din cauza fusului orar trebuia să ne sculăm în mijlocul nopții ca să ne uităm la o întrecere sau alta. Eu și cu mama mai cădeam pradă somnului, dar tata dacă își punea în cap, se scula. Așa face și acum.

Făceam adevărate pasiuni pentru sportivi. Îmi aduc aminte că efectiv îl adoram pe Alexei Yagudin. Mama oscila între el și Evgeni Plushenko, însă amândouă urmăream fascinante execuțiilor lor. Mi-a rămas în minte un program, de data asta de la dansuri, o reprezentație închinată victimelor căzute la Saraievo în urma evenimentelor tragice de la începutul anilor 90. Îmi amintesc și acum, chiar dacă au trecut 15 ani de la momentul concursului. Era programul liber al perechii care reprezenta Franța, Marina Anissina și Gwendal Peizerat, costumele lor erau negre cu argintiu, iar coloana sonoră Carmina Burana. Am plâns de emoție. Mi se parea fabulos cum o reprezentație sportivă poată să aducă un omagiu așa de frumos unor suflete pierdute stupid.

Gimnastica era o slăbiciune a mea. De la șase ani, timp de un an, ai mei m-au dus la o sală care pregătea fetițe pentru acest sport minunat. Îmi plăcea. Încă păstrez amintiri frumoase din acea perioadă. La șapte ani a trebuit să renunț, însă dragostea pentru gimnastică a rămas în suflet. Urmăream la televizor fiecare competiție. Bineînțeles alături de mama. Am vărsat multe lacrimi de bucurie de-a lungul anilor. Am dezvoltat un fel de fascinație pentru Cătălina Ponor și pentru reușitele ei de la bârnă, însă pe toatele fetele, fără excepție, le admiram. Îi urmăream și pe băieți și chiuiam când reușeau.

Părinții mei sunt în continuare pasionați de sport, chiar dacă nu mai practică. Tata a făcut sport de performanță, fotbal. Mama era îndrăgostită de handbal. A făcut și dansuri populare. Amândoi și-au dorit ca eu să fac sport chiar dacă situația noastră financiară nu era tocmai roz. M-au dus la gimnastică, la înot, la karate. Nu am făcut performanță, însă mi-au deschis apetitul pentru mișcare. La liceu, am prins drag de volei. Nu aveam tehnică mai deloc, însă natura mea sportivă m-a făcut să merg și în weekend la antrenament. Nu era un liceu cu profil sportiv, însă ne-am adunat o mână de fete pasionate, dornice să joace pur și simplu. Și acum când merg la mare, primul lucru este să mă uit pe plajă dacă este teren de volei sau dacă joacă cineva.

Am învățat să înot în copilărie, însă m-am îndrăgostit iremedial de înot acum patru și jumătate când am decis, din motive de sănătate, dar și din dorința de a face mișcare, să merg la bazin. De-atunci fac asta cu regularitate oriunde aș fi. În țară sau în străinate. Ca orice sport, este greu, dar și al naibii de frumos. Sportul nu e pentru toți. De-aia se apucă mulți și continuă puțini. Sportul presupune muncă, disciplină, disponibilitate, iar performanța deja e din alt film. Un om care face sport de performanță și are și rezultate este din altă ligă. Este din liga oamenilor care se dedică pur și simplu alegerii lui, cu trup și suflet. Sportul de performanță înseamnă multe despre care toată lumea vorbește, dar puțin știu. Și adesea cei care habar nu au cu ce se mânîncă performanța își dau cu părerea. Și o fac execrabil. Și speculează și au senzația că la ei se află explicația unei prestații slabe a unui sportiv extraordinar. Mă enervează la culme când aud sau citesc comentarii fără nici o noimă la adresa unui om care se zbate. Pentru că da, de cele mai multe ori performanță este o luptă care se joacă pe terenul sufletului, dar și pe cel exterior cu un trup care nu mereu ascultă. Recompensa noastră ca spectatori pentru acești oameni este de multe ori infimă pentru că avem senzația că ni se cuvine reușita lor și uităm să îi încurajăm de fiecare dată când este nevoie.

Am văzut de curând interviul luat de Cătălin Ștefănescu Simonei Halep, la Garantat 100%, iar azi am citit materialul realizat de Andreea Giuclea pentru Decât o Revistă. Un articol frumos și interesant despre Cristina Neagu, cea mai tare handbalistă ever (desemnată de mine, dar cu siguranță și de alții cu adevărat avizați). Ambele respiră și trăiesc pentru sportul pe care îl practică. Ambele și nu doar ele suferă când nu li se acordă încredere doar pentru că au avut niște momente mai slabe. Ambele și nu doar ele muncesc de le ies ochii din cap de durere (Cristina a jucat ani de zile cu dureri la umăr, iar Simona la glezne), însă pe astea nu le vedem. Vedem doar victoriile și ne fălim cu ele la fel de ușor cum aruncăm săgeți în niște oameni uneori doborîți de emoție. Pentru că da și ei sunt oameni care se luptă cu fantasme așa cum facem noi în viața de zi cu zi.

Ador tenisul datorită Simonei Halep și asta îmi va rămâne întotdeauna în minte, indiferent de câte turnee câștigă. În casa mea nu se ratează nici un meci de handbal, gimnastică, tenis, patinaj, recent și înot, fotbal.

 

La colț de stradă, pe scări

Standard

Uneori un simplu exercițiu poate scoate la iveală mai mult decât ai fi crezut. Am avut noroc să particip la cursul de jurnalism narativ ținut de Ana Maria Ciobanu la Fundația Calea Victoriei. Una din temele pentru acasă a fost un exercițiu care se numea letter to a stranger. Trebuia să scriem o scrisoare unui străin, o persoană necunoscută care ne-a impresionat la un moment dat. Am scris despre domnul de pe scări.

La colț de stradă, pe scări

Te-am văzut la colţul străzii în fiecare dimineată. Era vară şi mă întrebam cum rezişti. Erai tot acolo şi când mă întorceam de la serviciu. Indiferent dacă întârziam sau ajungeam la timp, tu erai pe treptele magazinului abandonat, cu privirea rătăcind. De multe ori te-am privit, de puţine ori te-am văzut. Erai un bărbat înalt, atletic cu urmele timpului asupra trupului încercat. Nu încetam să mă întreb ce cauţi pe stradă, de ce eşti singur şi unde îţi este familia. Mi te imaginam alături de copiii tăi, chiar şi cu nepoţii jucându-te în parc. Nu aveam curaj, pur şi simplu. Lăsam ochii în jos de fiecare dată când treceam pe lângă tine pentru că simţeam o mare ruşine faţă de neputinţa mea, de incapacitatea de a mă opri. Multă vreme ai purtat o cămaşă albă cu dungi negre pe care o ştiam pentru că o primisesei de la mama. Fusese a bunicului din partea tatei care tocmai murise, iar mama a dat de pomană hainele lui. Mama mereu îmi spune că trebuie să dai de pomană oamenilor care chiar au nevoie, ca pomana să fie primită. Nu eram apropiată de bunicul meu şi nici nu îl văzusem purtând cămaşa cu dungi, însă tot aveam un gol în stomac cînd te vedeam îmbracat cu ea. Aveai statura lui şi puţin din prestanţa lui. Îmi aminteai de el.

Era o zi caldă, încă una dintr-un şir neîntrupt de momente fierbinţi. Mă întorceam de la serviciu şi mi-am amintit că nu îmi mancasem pacheţelul pentru că îmi cumparasem altceva împreună cu colegii de la birou. Mi-am luat inima în dinţi şi te-am întrebat dacă ai vrea un sandvich şi o sticlă de apă. „Le-am ţinut la frigider toată ziua. Sunt proaspete”, m-am scuzat parcă, pentru că nu voiam sa crezi că îţi dau mancare stricată. Te-ai ridicat în picioare şi am văzut cum ţi s-a luminat faţa. „Cine ar refuza de mancare şi apă pe caldura asta. Apa o beau mai târziu când se termină ce mai am. Vă mulţumesc, domnişoară!” mi-ai spus, radiind. Am dat să plec pentru că mă simţeam stânjenită. Prostuţa de mine avea senzaţia ca te deranjam. De parcă ai fi avut altceva de făcut pe căldura aia pe scările care se transformaseră în casa ta. Înainte să mă îndepărtez, ai început să îmi vorbeşti, să îmi poveşteşti despre viaţa ta. M-ai captivat. Mi-ai spus că nu întotdeauna ai fost pe străzi şi că pe vremea lui Ceauşescu ai ocupat o funcţie importantă. Ai avut casă şi familie. Te ascultam şi nu îmi venea să cred. Eram uimită. Mă fascina povestea ta, dar şi cum mi-o spuneai. Te însufleţisei şi te precipitai sperând că vei apuca să îmi povesteşti cât mai multe din viaţa ta. Aşa am aflat că ai lucrat undeva în afara Bucureştiului în industria vinului şi că mai multe evenimente nefericite te-au adus în starea actuală. Am simţit cum ţineai cu tot dinadinsul să îmi explici că tu nu ai fost pe drumuri toată viaţă şi că existenţa ta a contat la un moment dat. Îmi povesteai cum mergeai la serviciu unde erai şef de departament şi cum era corupţie cam pe peste tot. Erai coerent şi m-a impresionat vocabularul îngrijit pe care îl foloseai. Nu m-am îndoit nici un moment de povestea ta şi m-a bucurat că am stat de vorbă. Am mers acasă şi i-am povestit încântată mamei despre tine. Îmi imaginam că am spart gheaţa şi că urmează şi alte discuţii. A fost prima şi singura dată când am stat de vorbă.

Aveai o pasiune pentru cafea. Cereai mereu un leu şi ne asigurai că este pentru cafea. Unii se îndoiau şi te acuzau că îţi iei băutură împreună cu prietenul tău care îşi petrecea timpul ca şi tine pe scări. Scările erau, pe rând, dormitor, bucătărie şi cameră de zi. Totul acolo, în văzul celor care se opreau în staţia lui 634 sau care mergeau mai departe spre metrou.

Uneori îndurai cuvinte grele şi jigniri pentru că preferai tovărăşia alcoolui. Nu răspundeai niciodată. Ei nu înţelegeau că în starea aia de amorţire existenţa era cumva suspendată în trecutul cândva de acceptat şi de îndurat. Nu te-am văzut niciodată agresiv şi nu am auzit nici un cuvânt urât din gura ta. Ai îndurat.

M-am obişnuit cu prezenţa ta şi în toamna care a urmat. Erai tot acolo cu ceva mai multe haine pe tine, însă în aceeaşi rutină a scărilor. Au venit câteva zile mai friguroase decât media normală şi ai dispărut. Ai reapărut tuns şi ras. M-am gândit că ai fost la un centru de zi, însă odată ce au venit zile mai blânde, ai fost nevoit să te întorci în stradă. Sănătatea ta se şubrezise şi mă întrebam dacă o să rezişti iernii. A venit şi iarna. Tu, tot acolo. S-a făcut foarte frig din nou şi ai dispărut iar. Nu te-am mai văzut şi sper că eşti undeva, bine. Orice ar însemna bine pentru tine.

 

 

Paşi în Tandem!

Standard

La început verii am aflat de existenţa unui proiect deosebit şi intrigant, cursuri de dans pentru nevăzători, copii şi adulţi, cursuri organizate de Asociaţia Tandem, în Bucureşti. Mi s-a părut foarte tare ideea, însă în acelaşi timp nu îmi dădeam seama cum se vor desfăşura aceste cursuri. Aşa că am decis să merg să văd ce şi cum la WASP (Working Art and Space Production), unde am participat la un curs pentru adulţi. Experienţa a fost ca o revelaţie pentru mine. A trezit în mine sentimente contradictorii, de la încrederea că există oameni şi în România care se încăpăţânează să facă lucrurile să meargă, până la frustrarea că astfel de activităţi nu sunt pentru toată lumea. Şi nu pentru că ar exista un sistem sofisticat de selecţie al participanţilor la astfel de proiecte, ci pentru că pur şi simplu nu sunt fonduri sau resursă umană necesare pentru a oferi şansa fiecărui copil sau adult cu deficienţe de vedere să experimenteze minutăţia dansului.

Revenind la dorinţa mea de a înţelege pur şi simplu cum funcţionează mecanismul dansului pentru persoane cu deficienţe de vedere, am avut onoarea să particip la un atelier de dans contemporan coordonat de coregrafa Valentina de Piante Niculae. Workshop-ul s-a desfăşurat firesc. Valentina, alături de colaboratorii săi dansatori, au explicat fiecărui participant ce are de făcut, şi mai ales cum. Am descoperit cum dansul uneşte, cum se naşte o legătură subtilă între sufletul şi trupul uneori fragil al unei persoane cu dizabilităţi. Dansul e magie, este exprimarea liberă a fiinţei, iar explorarea acestui univers ar trebui să fie accesibilă pentru oricare dintre noi. Însă, din păcate, nu este.

În perioada desfăşurării cursurilor de dans, lucram deja cu copii cu deficienţe de vedere la cursurile de înot în cadrul aceleiaşi asociaţii, Tandem, iar universul lor mi se dezvăluia uşor-uşor. Înţelegeam nevoia lor (cât şi a adulţilor) de a găsi modalităţi de a-şi exprima emoţiile, însă eram conştientă şi de lipsa mijloacelor. Proiectul Tandem Dance (implementat de Asociaţia Tandem) a venit să umple acest gol, organizând o serie de cursuri de dans contemporan pentru persoanele cu deficienţe de vedere în perioada mai-iunie 2015 unde au participat 10 adulţi, 5 copii şi 6 dansatori profesionişti.

Acum acest curs poate fi reluat pentru un număr şi mai mare de beneficiari dacă va fi finanţat prin programul Raiffeisen comunităţi. „Paşi în Tandem” (aşa se numeşte proiectul acum) a trecut de prima etapă de selecţie, iar pînă pe 11 septembrie continuă etapa finală care presupune evaluarea proiectelor de către 64 de evaluatori voluntari Raiffeisen, dar şi votarea lor de către public. În acest caz, avem nevoie de un vot cât mai mare care să crească sanşele de finanţare.

Sistemul de votare este foarte simplu. Se acceasează linkul de mai jos, iar apoi se înregistrează cu adresa de mail. După înregistrare veţi primi un mail cu un link care vă va permite să votaţi. Căutaţi proiectul „Paşi în Tandem” (este undeva la mijlocul paginii) şi apăsaţi butonul „votează”. Asta e tot. Fix 1 minut.

http://raiffeisencomunitati.ro/grantwizard/granturi/index.php/component/users/?view=login

Zilele trecute am citit un articol care mi-a mers la suflet. Se numeşte Cea mai bună terapie din lume, este scris de Ion Cosmovici şi spune, printre altele, cam aşa: Să ne gândim puţin la oamenii buni și săritori pe care îi știm: deși au o viaţă foarte plină, se simte că au ceva ce ne dorim cu toţii: liniștea sufletească. Iată destinaţia care ne așteaptă atunci când ne ridicăm privirea dintre lucrurile care aduc durere sufletului și punem la cale o mare faptă bună. E o preocupare care ne ridică pur și simplu “cu elicopterul minţii” din starea neplăcută și ne parașutează într-o viaţă mai bună, pentru acele cinci minute în care ne gândim la altul.

Apoi zece minute.

Tot mai mult, tot mai des, ca o inimă nouă care începe să bată.

Fără grijă, o faptă bună nu are efecte adverse.

În schimb, e iremediabilă. Mai precis, e singurul lucru iremediabil din viaţă care… e foarte bine că este aşa.

Articolul integral se găseşte la următorul link:

http://ioncosmovici.ro/cea-mai-buna-terapie-din-lume/

Un vot este o faptă bună!

tandem dance 1

 

tandem dance 2

 

tandem dance 3

 

tandem dance 4

 

tandem dance 5

 

 

Povestea lui Vlad

Standard

Azi îl cunoaştem pe Vlad, un puşti care ne povesteşte despre ce înseamnă şcoala pentru el şi dificultăţile întâmpinate de un tânăr în scaun rulant care îşi doreşte să meargă la scoală.

vlad

 

vlad 2

Vlad Stamate tocmai a terminat clasa a X-a la  Liceul Teoretic Ion Barbu din București. Speranța nu și-au pierdut-o la auzul veștii și au început un program de recuperare medicală prin kinetoterapie, crezând că lucrurile se vor rezolva într-un final. Vlad a rămas, însă cu o vârstă motorie a unui copil de șase luni.

De când s-a născut Vlad, până la opt luni, totul părea normal, deși existau câteva semne de întrebare. Pentru vârsta respectivă, spune mama lui, avea toate reflexele. Tot ce se putea controla din punct de vedere neurologic era în regulă. Au mers la medic, li s-a spus să aibă răbdare deoarece nu toți copiii se dezvoltă în același ritm. Ulterior, verdictul medicilor a fost ferm: tetrapareză spastică cu sindrom extrapiramidal, diagnostic dobândit în urma nașterii dificile.

Școala a reprezentat pentru Vlad locul în care am fost înconjurat de colegi și de doamna învățătoare, care mi-a fost sprijin în primii ani de studiu. A fost greu să urc la etajul al doilea al clădirii fără lift, dar am avut sprijinul familiei care știe cât de important este pentru mine să merg la școală. Faptul că nu pot scrie m-a făcut să fiu mai atent în clasă la ore, dar am și niște colege drăguțe care fac poze caietelor lor și îmi trimit și mie notițele pe net la anumite materii.

Sunt un adolescent ca toți ceilalți: merg la școală, am emoții la teste, am prieteni, merg la spectacole, la petreceri, mă bucur și plâng la fel ca voi. Acum simt că de la liceu începe viața. Este important pentru mine să merg la școală, să mă simt valorizat, să am prieteni, să mă simt acceptat și apreciat de către ceilalți. Orele de româna sunt o adevărată încântare, la fel lecțiile de istorie şi de viață ale domnului diriginte.

E greu să ajungi la școală cu transportul în comun. De cele mai multe ori autobuzul este aglomerat si eu nu mă pot urca. Rămân în stație până trec 3-4 autobuze şi nimeni nu-mi face loc. În plus e greu de urcat în autobuz şi atunci când nu este aglomerat pentru că șoferii nu dau rampa jos când mă vad. Pentru că nu există mijloace de prindere şi fixare a scaunului rulant, odată am şi căzut cu acesta într-o curbă.

De aceea, mulțumesc Fundației Motivation și DB Schenker pentru faptul că au făcut posibilă deplasarea mea la școală cu ajutorul mașinii adaptate. Sper că binele pe care îl faceți să se întoarcă înzecit către voi!

Pe viitor, mi-aș dori să urmez o facultate și după aceea să lucrez într-un ONG, la prietenii mei de la Motivation, încercând să schimbăm mentalități, încercând să arătăm lumii ca și persoanele cu dizabilități pot participa în mod activ la viața societății. Împreună vom schimba lumea! Nu uitați: “Ce faci pentru tine, dispare odată cu tine, ce faci pentru alții, rămâne pentru eternitate.” (Albert Einstein)

 Vom fi 15 oameni sâmbătă, pe 4 iulie, care vom înota ca acest proiect să continue şi în toamnă, însă sperăm ca echipa noastră să fie mult mai mare prin donatorii care ne vor ajuta să strângem banii necesari. Avem nevoie de 3.200 de lei şi sperăm să ne ajuţi şi tu să strângem aceşti bani printr-o donaţie pe care o stabileşti chiar tu. Până în prezent am strâns 800 de lei, iar donaţiile au fost în valoare de 10, 30, 50 sau chiar 100 de lei. Orice sumă este binevenită!

Orice donaţie, fie că este vorba de o sumă de bani în lei sau valută, poate fi donată numai în contul http://swimathonbucuresti.ro/swimathon/index.php/profil-echipe?profil=49 sau direct în ziua evenimentului, pe 4 iulie, la bazinul olimpic „Anatolie Grinţescu”  din cadrul Clublului Sportiv Dinamo.

 

 

 

 

Înot pentru Paul

Standard

Paul este unul dintre cei opt copii în scaun rulant pentru care înot sâmbătă la Swimathon. Mi-am dorit foarte mult ca povestea lui să fie auzită şi l-am rugat să scrie câteva cuvinte despre el. Astfel, vi-l prezint pe Paul, un adolescent mereu cu zâmbetul pe buze, mare susţinător al proiectului “Transport şcolar adaptat pentru 8 copii în scaun rulant din regiunea Bucureşti-Ilfov”.

paul 2

 

O mare plăcere în viață este să faci lucrurile pe care ceilalți susțin că nu le poți face (Walter Bagehot)

Mă numesc Paul Lucian Teodorescu, am 16 ani și jumătate și tocmai am terminat clasa a IX-a la Liceul Tehnologic Special pentru Persoane cu Deficiențe de Vedere Regina Elisabeta, din București.

Consider că faptul de-a avea un handicap fizic, tetrapareză spastică, nu mă oprește să fac ceea ce îmi doresc. Îmi place foarte mult la școală și chiar dacă distanța până acolo a fost întotdeauna foarte mare (locuiesc în comuna Chiajna, județul Ilfov iar cel mai aproape liceu pentru persoane cu deficiențe de vedere se află pe strada Vatra Luminoasă, Sector 2, București) părinții și Fundația Motivation România au făcut posibilă deplasarea mea.

În anul școlar care tocmai s-a încheiat m-am bucurat de colaborarea cu prietenii de la Motivation. Cu ajutorul mașinii lor adaptate pentru persoanele utilizatoare de scaun rulant drumul către școală a fost mult mai ușor de străbătut.

Am emoții pentru noul an școlar deoarece colaborarea cu Fundația Motivation se va încheia. Fără mașina adaptată, cu care deja m-am obișnuit, deplasarea mea la școală va fi mult mai dificilă. Transportul în comun ne este tare incomod nouă, persoanelor în scaun rulant, deoarece majoritatea mașinilor fie nu au rampe, fie sunt foarte aglomerate și nu putem urca.

Nu vreau și nici nu concep că nu o să mai pot merge la școală din cauza imposibilității de a mă deplasa. Îmi place limba română și istoria, îmi place să învăț lucruri noi și interesante și cel mai important, școala este locul unde mă întâlnesc cu colegii și prietenii mei totodată, locul în care mă simt ca un copil normal.

Din experiența mea, am realizat că viața  este ca un pahar pe jumătate plin și contează foarte mult ce parte dorești să vezi.

Eu sunt optimist. Știu că sunt multe persoane care vor și pot să ajute oameni ca  mine. Poate nu v-a fost ușor să strângeți fonduri, dar ați reușit și vă mulțumesc. Pentru mine a contat și a fost foarte important gestul vostru. Mi-ați făcut viața puțin mai ușoară și v-aș fi foarte recunoscător dacă m-ați ajuta si pe viitor.