Cum a fost la #swimathon2017

Standard

Culoarul șapte. Sunteți toți? Da, toți cinci am venit. David, Andrei, Rareș, Șerban și eu. Echipa completă. Aveam emoții. Mereu am emoții când merg la o competiție. Cred că indiferent de câte ori aș participa la un concurs, în stomac tot s-ar forma un gol imens în care ar zbura nestingeriți fluturi roșu cu alb, verde cu negru, chiar și portocaliu cu mov. Cristian m-a liniștit. Băieții vor să câștige. Vor să facă cele mai multe lungimi de bazin dintre toate echipele. Puștii adolescenți, campioni și vicecampioni la polo, erau puși pe treabă. Veniseră chitiți să înoate și să strângă bani. Patru copii îndrăgostiți de apă și sport înotau pentru mulți alți copii sărmani de la Asociația „Ana și copiii“. Și cu mine cinci. Singura fată din echipă, care nu spera decât să facă o figură frumoasă în bazinul acoperit de la Dinamo și să contribuie la strângerea de fonduri pentu un viitor plin de șansă și oportunități pentru copii.

Startul s-a dat fix la ora 14 și am înotat toți ca niște draci ca să câștigăm. Primul a intrat Andrei. După prima lungime de bazin obținuse recordul de viteză la 50m. Fusese cel mai rapid dintre toți cei care înotaseră până atunci. Ce eram eu motivată, însă văzându-i pe ei, am prins aripi. Am înotat 45 de minute, iar final s-a tras linie. 68 de lungimi de bazin pentru Spartani. Cel mai mult de pînă atunci, dar și după. Am câștigat. Spartanii au reușit să facă cele mai multe lungimi de bazin de la #swimathon2017. Fuseserăm cei mai buni și eram fericiți, însă bucuria cea mai mare venea din gândul că putuserăm să ajutăm. Fiecare dintre noi a transformat pasiunea pentru înot într-un mod a ajuta. Să vezi că pasiunea ta poate reprezenta un punct de plecare pentru un proiect care ajută copiii este magnific.

 

Tocmai ce aflasem că am înotat cele mai multe bazine

 

La panoul de onoare

A fost a doua participare la #swimathon și parcă mi-a plăcut și mai mult de data asta. Poate pentru că deja știam la ce să mă aștept, văzusem cum merg lucrurile și deja eram familiarizată. Nu știu exact care ar fi explicația, cert este că m-am simțit super bine. Baieții din echipă au fost fantastici (o să tot repet), Oana de la „Ana și copiii“ la fel, organizarea evenimentului foarte bună (se văd îmbunătățiri de la an la an), atmosferă plăcută, galerii însuflețite și multă, multă energie pozitivă.

Swimathonul nu este un eveniment doar despre înot și bani, este despre distracție și oameni frumoși, despre convingerea că se poate și la noi, că există oameni care nu stau prea mult pe gânduri când este vorba de a ajuta. Nu știu alții cum sunt, însă eu când merg la Swimathon mă umplu de încredere și speranță.

Perioada donațiile nu s-a încheiat, continuă până pe 31 iulie 2017, așa că nu vă sfiiți http://swimathonbucuresti.ro/swimathon/proiect/asociatia-ana-si-copiii/

Vise, joacă și viitor #swimathon 2017

Standard

Ne jucăm de-a școala pe scară? Răspunsul era mereu același. Ne luam preșul (așa le spuneam la toate cârpele, păturile sau covorașele) și ne așezam ori la 2, ori la 3. De obicei astea erau etajele cele mai „solicitate“. Era bloc cu 4 nivele.  Când ploua și nu ne puteam juca afară cam astea erau preocupările noastre. Ne jucam pe scară. Uneori de-a școala, alteori cu păpușile, mai mari fiind și cărți. Nu aveam nici o grijă.

Ce vrei să te faci când vei fi mare? Gimnastă, profesoară, doctor de oameni, doctor de animale, dresor de câini, psiholog și parcă mai erau și altele. Nu mi-a fost niciodată clar ce vreau să mă fac. Nu am fost un copil care să știe încă din clasa a II-a ce va face în viață. M-am sucit și răsucit de atâtea ori, încât nici eu nu mai știu. Norocul meu au fost părinții care niciodată nu m-au descurajat, ba din contră, mi-au susținut toate alegerile, inclusiv de a mă orienta spre un profil umanist și la liceu și la facultate. Chiar dacă asta omora orice speranță de un câștig rapid și fabulos.

Nu am fost o familie avută. Au fost și perioade grele, însă eu nu am simțit niciodată povara sărăciei. Părinții mei au reușit să ne păstreze pe linia de plutire, iar copil fiind și, mai târziu adolescent, nu am simțit nici un moment că viitorul nu îmi aparține. Mergeam la școală (era „serviciul meu“. Mami merge la serviciu, iar tu la școală.), mă jucam, visam, eram încurajată și susținută. Nu toți copiii trec printr-o copilărie liniștită și lipsită de griji, așa cum am avut eu parte. Tocmai de-asta am ales Asociația “Ana și copiii” pentru că văd în ea o ușă deschisă spre viitor pentru copiii care provin din familii cu greutăți.

Cred cu tărie în gândul că visele sunt cele care ne fac să trăim, iar un copil căruia sărăcia îi omoară visele va fi un adult care va ști doar să supraviețuiască, nu să trăiască.

Mâine înot la bazinul acoperit de la Dinamo ca să dau aripi de speranță copiilor de la Asociația “Ana și copiii”.

Donațiile se fac la http://swimathonbucuresti.ro/swimathon/echipa/spartanii/

Swimathon, tort și cadouri

Standard

Blondă cu părul ondulat. Era cu un cap mai mică decât mine și m-a cam speriat. O primisem de ziua mea de la nașa. O fotografie alb-negru stă mărturie. În sufrageria din apartamentul nostru cu două camere din Berceni eram eu părinții mei, nașii și ea. O păpușă mare, mare care mi-a cucerit copilăria.

Alergam prin toată casa. Tot petrecere, tot ziua mea, ani diferiți. Eram mulți copii cam de aceeași vârstă. Blocul era recent construit și eram prima generație. Ne mutam de la unul la altul, de la o petrecere la alta. Eu voiam să ne jucăm cărți, dar ei nu. Mă supărasem pe ei, însă mama mi-a explicat că sunt invitații mei și trebuie să mă port frumos. Am mârăit și m-am jucat ce au vrut ei.

1 din 2 copii trăiește în România la limita sărăciei (potrivit Eurostat). Greu de crezut și mai greu de imaginat. Sunt copii care din cauza sărăciei nu vor avea niciodată amintirile dulci ale unei zile de naștere fantastice petrecute cu prietenii. Nu vor gusta tortul delicios de ciocolată și nu își vor pune dorințe naive înainte să sufle în lumânări. Nu vor avea amintiri, iar visele lor se vor stinge înainte de vreme.

În luna iunie s-a sărbătorit la Asociația „Ana și copiii“, cu tort, lumânări, coifuri și dorințe puse în gând. Lucruri minunate pentru copii chiar se întâmplă datorită unor oameni magnifici. Orice pitic merită amintirea unei copilării normale, iar orice ajutor care face posibil acest lucru este foarte, foarte bine venit.

Sâmbătă înot la Swimathon alături de alți oameni frumoși pentru copilărie, zile de naștere sărbătorite, vise împlinite și lumi cucerite.

Donații se fac la http://swimathonbucuresti.ro/swimathon/echipa/spartanii/

Sursă foto 1: Google Images

Sursa foto 2: pagina de Facebook a Asociației „Ana și copiii“ (www.facebook.com/anasicopiii.ro)

De ce Asociația “Ana și copiii”?

Standard

M-a ajutat enorm. Eram clasa a douăsprezecea. Mă hotărâsem pentru Facultatea de Istorie și voiam să fac pregătire (era ultimul an cu examen de admitere). O prietenă de familie mi l-a recomandat, ne-am cunoscut și ne-am pus pe treabă. Eram conștiincioasă, iar el era blând și explica foarte bine materia. Am făcut echipă bună. Am intrat la facultate. Mai mult de jumătate de an cât am lucrat cu el nu îmi luase bani pentru nici o oră de pregătire. Făcea asta în fiecare an. Medita mai mulți elevi, însă întotdeauna lua unul sau doi despre care știa că sunt silitori și că nu pot plăti pregătirea. Era înțelegerea lui cu Dumnezeu. În felul ăsta poate vă ajută pe toți! Și ne-a ajutat. Am intrat toți. Proful a fost omul potrivit, la momentul potrivit. Nu am avut curaj să-i mulțumesc așa cum simțeam. Eram prea timidă, însă i-aș fi zis că nu o să uit niciodată ajutorul pe care mi l-a dat.

Am descoperit Asociația „Ana și copiii“ acum ceva vreme. Auzisem câte ceva despre ce făceau pentru copiii care veneau din medii defavorizate, însă am început să o urmăresc cu atenție când am aflat că Oana Bulmagă a început să lucreze acolo. Pe Oana o cunoscusem la Fundația Motivation când am înotat pentru prima oară la Swimathon. Avusesem o comunicare bună și mă bucuram să o descopăr la „Ana și copiii“. Cam toate activitățile mele de voluntariat se învârt în jurul idei de educație. Așa hulită cum este în țara noastră, educația de bază este necesară pentru fiecare copil. În câteva cuvinte, „Ana și copiii“ se luptă, prin diferite proiecte, să prevină abandonul școalar și familiar. Conform Eurostat, în Romania, 1 din 5 copii abandonează școala și 1 din 2 copii trăiește la limita sărăciei. Lipsurile materiale duc spre abandon familial, abandon școlar și excludere socială. În prezent, Asociația a identificat în sectorul 3 nevoia unui nou Centru „Ana și copiii“, iar construcția va fi una adaptată nevoilor copiilor (spașii pentru lecții de grup și individuale, teren de sport, săli de consiliere emoțională și profesională). La Swimathonul din vara aceasta, Asociația vrea să strângă bani pentru  forarea unui puț pentru noul Centru de Zi, amenajarea unei suprafețe exterioare de 2.000 mp (săpat, plantat gazon și copaci) și achiziția a două containere pentru depozitare. Detalii tehnice pot fi găsite la http://swimathonbucuresti.ro/swimathon/proiect/asociatia-ana-si-copiii/

 

Înot pentru Asociația „Ana și copiii“ pentru că rezonez cu misiunea și activitatea lor și, ce este cel mai important pentru mine, am încredere în echipa de-acolo. Banii sunt o resursă pe cât de importantă, pe atât de sensibilă, iar investiția lor contează pentru fiecare dintre noi (sau cel puțin așa ar trebui să fie). Am ales „Ana și copiii“ pentru că am încredere că banii sunt folosiți acolo unde zic că o vor face. Am donat și o sa mai donez, așa că și pe mine mă interesează unde se duc banii mei, dar și ai celorlalți donatori.

Donația este un act de voință și de credință. Credința că ești și tu o părticică din construcția unei lumi mai bune cu copii care rămân în familii și care merg la școală. Greu de construit, dar nu imposibil.

Vreau să fiu și eu omul potrivit la momentul potrivit.  La fel poți fi și tu printr-o donație cât de mică la http://swimathonbucuresti.ro/swimathon/echipa/spartanii/

Închei cu sloganul Asociației Nu putem face lucruri mari, ci doar lucruri măruunte, cu multă dragoste. Un lucru mărunt naște vise mari. Am descoperit-o pe pielea mea.

De ce înot la Swimathon?

Standard

Heal the world/ Make it a better place / For you and for me/ And the entire human race! zice Michael Jackson. Mă gândesc. Trec ușor drept naivă mai ales când mă inflamez și o țin una și bună pe a mea că fiecare e responsabil să schimbe lucrurile. Să meargă la vot, să planteze un copac, să doneze niște bani, să bucure un necunoscut, să dea zăpada din jurul blocului. Nu rezist să mă abat puțin de la ale mele și să povestesc despre pufii reci  și mătăsoși care bucură puștii din cartier. Ninsese ca în povești. Doar că în povești nu se zice nimic de dat la lopată. Asta am decis eu cu tata. Ne-am echipat, ne-am luat lopețile și măturica și ne-am aventurat în peisajul idilic. Eu în fața blocului, el în parcare. După ceva luptă serioasă cu nămeții falnici, se arată în peisaj și un vecin. Speranțele creșteau. Venea acasă. Reacția lui m-a amuzat, dar optimistă cum sunt am tot sperat. Ce te-ai apucat să dai zăpada? Răspunsul era peste tot și destul de alunecos, însă probabil statura mea deloc forțoasă l-a nedumerit. După ce i-am răspuns gâfâind, vecinul meu s-a făcut nevăzut și acolo a rămas. Probabil căldurica din casă câștigase prin knockout în fața lopeții.

M-am obișnuit, însă tot nu am obosit să susțin că este  și responsabilitatea noastră. Lamentări, cinism, uneori răutate gratuită, tot tacâmul. Le știu pe de rost. Mai știu și că fiecare dintre noi poate oferi celuilalt un pic din ceea ce are. Chiar să pună mâna pe lopată și pe măturică și să dea și zăpada de pe mașina vecinului. E poveste adevărată. Am auzit-o astă iarnă în metrou. Un tip se minuna povestind la telefon cum vecinul a dat zăpada și de pe mașina lui. Nu pe mașina lui, ci de pe mașina lui.

Înot la Swimathon pentru că pot și pentru că vreau. Pot să înot, însă ca să ajut copiii de la Asociația „Ana și copiii“, am nevoie și de implicarea ta. Numai în echipă putem fi de folos. Eu înot, iar tu donezi. De ce ai face asta? Pentru că poți. Este chiar ușor. Cred cu tărie că responsabilitatea este a fiecăruia în parte. Nu ai timp să te implici? O poți face simplu printr-o donație. De restul se ocupă echipa de la Asociația „Ana și copiii“. #dareiscare

Poți dona aici http://swimathonbucuresti.ro/swimathon/echipa/spartanii/

Despre „Ana și copiii“ poți afla aici http://anasicopiii.ro/

Înot la Swimathon pentru Asociația „Ana și copiii“

Standard

De ce te agiți? mă întrebă cu ochi curioși și o oarecare nedumerire. I-am răspuns. Am simțit că nu-l convinge prea tare, însă pentru mine era de-ajuns. Văzusem un documentar și mă îngrozisem. Orice lucru dur și șocant te marchează sau cel puțin așa ar trebui. Variantele sunt două: te oprești, te uiți, ți-e milă, compătimești și apoi mergi mai departe în viața ta confortabilă cu griji de multe ori mărunte  ori, te oprești, te uiți, ți-e milă, compătimești și apoi te gândești cum poți ajuta, ce poți face. Răspunsul meu la întrebarea lui a fost simplu. Nu vreau ca acești copii să ajungă la închisoare. Asta aveam eu în cap. Că dacă nu sunt ajutați vor ajunge la pușcărie. Strângeam lucruri și bani pentru copiii din Ferentari. Eram cred că la a doua sau a treia colectă. Nu mi-a zis nimeni să fac asta, ci pur și simplu m-am gândit cum să ajut. Când eram mai puștoaică și de vârstă și de minte, îmi imaginam că dacă vrei să ajuți, trebuie să ai mulți bani. Nu îmi era clar ce înseamnă asta. Sau alt scenariu. Ca să merite ajutorul trebuie să fie ceva mare. Ceva de genul să salvezi balenele sau copiii din Africa. Se pare că Think big! nu era tocmai productiv. Mai târziu am început să rumeg și să înțeleg că o mână de ajutor (uneori și la propriu) este așa de ușor de dat, încât te întrebi cum de a fost atât de ușor. Iar uneori rezultatele te bucură așa de tare încât te întrebi de ce nu ai făcut-o mai devreme.

Prima donație pe care am primit-o la Swimathon a fost de 100 de lei. Eram la birou acum doi ani și pur și simplu am sărit în sus de bucurie cam jumătate de zi. Eram mai mult decât fericită, eram extaziată. Era prima dată când ceream bani și mi se dădea. Am mai cerut și am mai primit. Nu știu dacă a fost greu sau ușor, însă am simțit că ceea ce fac are sens, contează. Ajutorul ală mic pe care eu îl dădeam copiilor de la Motivation (în 2015 pentru ei am înotat) era una dintre cele mai mari realizări ale mele.

Am învățat o lecție pe care nu o să o uit niciodată. Lucrurile mici chiar fac diferența. Orice efort, oricât de mic, este piatra de temelia pentru lucrurile alea mari la care mă gândeam eu puștoaică fiind. Șansele să câștig vreodată premiul Nobel sunt aproape de zero (îmi păstrez doza de optimism) sau să descopăr leacul pentru o boală incurabilă sunt la fel de mici, însă să ajut o viață sau două sau trei sau chiar zece și douăzeci este de multe ori mult mai simplu decât credeam eu. Dăruiesc de câte ori pot o sumă de bani cât de mică, o vorbă bună, timp (care e mult mai prețios decât banii) pentru că pot și vreau.

Mi-ar plăcea să dăruiești și tu. Eu anul acesta înot pentru Asociația „Ana și Copii“ și orice donație în bani, oricât de mică, m-ar bucura enorm. Zilele următoare voi povesti de ce am ales Asociația Ana și Copiii. Până atunci poți citi detalii despre asociație și proiect http://swimathonbucuresti.ro/swimathon/proiect/asociatia-ana-si-copiii/

Suntem cinci în echipă și ni se spune Spartanii. Înotăm ca să trângem bani pentru Centrul de excelență în educației pentru copii din familii aflate în dificultate – Totul începe cu primul pas!

Pe 8 iulie, noi vom fi la Bazinul Dinamo și vom înota cu încrederea că suntem parte din schimbare. Te așteptăm să fii alături de noi. Poți fi și tu parte din schimbare cu o donație pe care tu o stabilești și, dacă vrei, poți să ne susții și la stadion. Întotdeauna e nevoie de o galerie zgomotoasă J!

Să ajuți este doar o chestiune de voință. Oricând o poți face, îți trebuie doar puțin curaj. #dareiscare

Donațiile se strâng la http://swimathonbucuresti.ro/swimathon/echipa/spartanii/

 

 

Scopul scuză mijloacele

Standard

Am citit un fragment din prefață pe pagina de Facebook a lui Cătălin Tolontan. M-a prins. Am citit apoi și pe site-ul lui. Și m-a făcut curioasă, dar nu era o curiozitate de can-can, ci mai degrabă un sentiment apăsător, o dorință de a descoperi ce se află în spate.

Am plănuit să merg la lansare, însă am ajuns după, când deja era sesiunea de autografe. Așa că am cumpărat cartea, însă nu mi-am dorit un autograf. Știam că este genul de carte pe care nu o cumperi pentru autograf, ca să o pui cuminte, la locul ei, în bibliotecă. Mă pregătise fragmentul publicat de Tolontan pentru o carte dură și francă care era departe de modelul memoriilor romanțate ale unei sportive de performanță.

Recunosc că mă așteptam la un scandal după lansare acestei cărți. Nu era prima dată când se vorbea despre culisele gimnasticii, despre înfometare și antrenamente care erau departe de a fi ”sportive”. A venit lansarea cu ceva vâlvă, cu un interviu în exclusivitate al Mariei Olaru la TVR 1, cu o replică a domnului Bellu care a spus că vrea întâi să citească cartea și apoi să își dea cu părerea. S-a dus și lansarea și nimic. Nici o reacție în presă, nici o dezbatere la televizor, nici măcar ceva valuri pe Facebook. Nimic. O cartea a unei gimnaste care povestește cu subiect și predicat care a fost pentru ea și nu numai, prețul dur al performanței, nu a dat naștere la nici un fel de reacție. Parcă din start s-a pornit de la ideea că această carte nu își are rostul în spațiul public. Așa am simțit. De fapt, chiar doamna Lipă spunea că, și dacă așa au stat lucrurile, cum le prezintă Maria în carte, nu este cazul să vorbim despre ele. Cu alte cuvinte jignirile, bătăile, înfometarea erau lucruri care țineau de bucătăria internă a sportului și nu trebuiau expuse publicului larg. Partea urâtă a succesului. Ce rost mai are acum să vorbim despre lucruri care s-au întâmplat acum câțiva ani? De parcă există o lege a firii care prescrie astfel de practici după câțiva ani. E mai bine să ascundem în continuare sub preș urâtul și să mergem cu capul înainte. Practică ”sănătoasă” care ne-a arătat de fiecare dată prețul scump pe care trebuie să-l plătim ca nație.

Cartea Mariei Olaru este dură tocmai prin urâtul pe care îl prezintă fără ocolișuri, verde în față. Nu te menajează cu nimic, nu te ia cu frumosul. Cartea Mariei nu este un exercițiu stilistic, ci o încercare de a pune în cuvinte simple trăiri enorme. Mi-a fost greu să o citesc până la sfârșit pentru că simțeam că e prea mult, că nu pot duce durerea ascunsă printre fraze simple și clare. Am citit-o până la capăt și m-am mâhnit. Și nu pentru că am plecat de la premisa că tot ce scrie acolo este adevărat, ci de la faptul că nimeni nu a ieșit să spună că Maria bate câmpii cu grație sau din contră, că spune niște adevăruri. Îmi aduc aminte că cineva l-a întrebat pe domnul Bellu dacă este adevărat că a lovit-o pe Maria când era la lot, iar răspunsul lui a fost trist. ”Prefer să citesc cartea înainte de a răspunde la orice întrebare”. De parcă în carte își găsea el răspunsurile. Și nimeni nu a reacționat. Un om povestea cu detalii (și cu un umor negru, pe alocuri) cum a fost lovit și supus în repetate rânduri la umilințe și nimeni nu a întrebat  dacă este adevărat. Același om atinge niște subiecte de interes public, cum ar fi testele medicale și viza obținută de sportivi. Vorbește de sportivi cărora li s-a pus viața în pericol și merge până acolo până la a-l aminti pe Cătălin Hâldan. Ridică niște întrebări la care nimeni avizat nu a avut timp să răspundă.

Pentru Maria Olaru este clar ce a însemnat această carte. O exorcizare a propriilor dureri și spaime, un act de curaj care probabil i-au dat voie să închidă un capitol dureros, o modalitate de a merge mai departe. Viața Mariei curge oricum ar fi, chiar dacă lumea crede sau nu ce a scris ea, însă viață societății românești este mai urâtă cu încă un capitol. Suntem muți și inerți în față nedreptăților și guralivi în preajma superficialului. Nu mai putem vorbi deschis în spațiul public pentru că nu mai suntem capabili să vedem ce e bine și ce e rău. Scopul scuză mijloacele. Cam așa ar suna o concluzie. Scurt și la obiect. Ador sportul pentru că văd în sport spectacol autentic, relaxare, performanță, luptă, disciplină, caracter, uneori sacrificiu suprem. În viziunea mea, nimeni are dreptul, și cu atît mai mult, voie, să transforme măreția sportului în bătaie, cuvinte grele și umilințe. Sportul dă măreție sufletului, nu îl mutilează.