Din nou despre Bucuresti si nu numai…

Sunt câteva subiecte care mă fascinează din varii motive şi despre care  voi scrie de câte ori simt că am ceva de spus, cu riscul de a mă repeta. Iubesc Bucureştiul. De neînţeles pentru unii, digerabil pentru alţii, indiferent pentru mulţi. Aşa cum am mai spus, m-am născut şi am crescut până azi aici în Bucureşti. Mi-a fost destinat să ajung aici şi am acceptat fără nedumerire acest fapt, “este al meu” mi-am zis.

Am umblat zilele astea prin Bucureşti şi am văzut un tablou colorat de suporterii celei două echipe ce au poposit în oraşul meu pentru o întrecere sportivă frumoasă. Am văzut Bucureştiul cum a râs cu gura până la urechi la glumele, cântecele şi bucuria noilor lui oaspeţi. Am simţit bucuria sărbătorii şi am respirat o dată cu el aerul unui oraş frumos. M-am simţit bine încă o dată în Bucureştiul meu drag.

Am vizitat Budapesta în urmă cu ceva timp şi am găsit un oraş frumos, plin de farmen. Nu întâmplător amintesc acest oraş, ci păstrând contextul confuziilor constante între cele două oraşe, Bucureşti şi Budapesta. M-a amuzat teribil plimbarea fanilor basci în Budapesta, convinşi că îşi vor susţine favoriţii chiar în oraşul unde se desfăşoară finala. Dacă gestul bascilor a devenit subiect de băşcălie, comentariul unui spaniol cu privire la confuzia creată m-a lăsat fără cuvinte:  “E vorba de acelaşi oraş, I se zice Bucarest în spaniolă şi Budapest în sârbă ”. No comment. Iar dacă acest subiect nu merită osteneala de a-l comenta, exista totuşi un comentariu care mi-a atras atenţia şi nu este de peste hotare, ci de pe dulcile plaiuri mioritice. Românii (din păcate din ce în ce mai mulţi) au un dar aparte de a se victimiza, de a dramatiza, dar ce ocupă topul este lipsa de asumare a deciziilor. M-am săturat, şi e prima data când scriu despre asta, de văicăreli ieftine ale unor români dezgustaţi de locul în care trăiesc în această ţară. Trebuie să se înţeleagă o dată pentru totdeauna că fiecare suntem responsabili pentru deciziile luate. O dată ce decizi să locuieşti într-un oraş ca Bucureştiul, cu toate bubele cei I le găseşti, înseamnă că este ceva care te-a determinat să iei această hotărăre. Atunci ai bunul simţ şi asumă-ţi decizia luată. Sunt sătulă de comparaţii răsuflate şi de dorinţe lipsite de orice finalitate de a locui în oraşe sau ţări net superioare Bucureştiului, respectiv României. Din fericire ne bucurăm de libertatea de alegere şi suntem liberi de a părăsi oricând un loc care nu ne place, însă nu ne dă nimeni dreptul de a ne împrăştia frustrările în jur doar pentru că nu sunt capabili să ne asumăm deciziile.

Tânjim după civilizaţia ce se găseşte în orice alt loc de pe acest pâmânt mai puţin în România, invocăm schimbarea la fiecare pas, ne uităm în grădinile străineze cu ochi umezi şi oftăm. Dăm pagina şi brusc amnezia ne cuprinde şi uite cum ne întoarcem în libertatea unei Românii lipsite de culoare în care ÎNTOTDEAUNA initiativele trebuie să aparţină celuilalt şi nu, Doamne Fereşte!, mie.

Amintiri venetiene

Au trecut aproape doua saptamani de cand m-am intors din Venetia si totusi impresia lasata nu cunoaste scurgerea timpului. Melancolia se datoreaza si unor randuri pe care le-am scris cand eram acolo si care erau destinate unei alte postari, insa cum nu si-au gasit locul, au poposit aici. Asadar le invit cu mare placere.

Venetia. Am facut cunostinta cu ea in urma cu cativa ani, insa intalnirea a fost scurta, doar de cateva ore. Fiind intr-un scurt tur prin Europa am facut o oprire si in Venetia. O plimbare cu vaporasul pe Canal Grande, o oprire in piazza San Marco, poze cu porumbeii si promisiunea ca ma voi intoarce. O scurta excursie intr-un loc ce are prea multe de oferit pentru doar cateva ore.
Si m-am intors. Iata-ma in present in Venetia pentru mai mult timp decat ultima data, cu sufletul deschis, gata sa intalnesc spiritul acestui oras desprins parca dintr-o poveste. Venetia este o lume aparte, nu doar un oras situat in nord-estul Italiei. Un loc al culorii, al sutelor de povesti ce poarta mastile dragostei, unde istoria iti da intalnire la fiecare pas, iar arta te invita la o intalnire intriganta.
Primul contact cu Venetia este ametitor. Un labirint de stradute, podulete si canale, Venetia se lasa greu cucerita, insa o data ce i-ai inspirit aerul fermecat, te imbata si ti se descopera fara reserve. Iti ofera biletul de intrare si te invita sa descoperi nu doar cele cateva obiective turistice, ci fiecare particica ce o alcatuieste.
Respect Venetia pentru ca, o data ajunsa aici, a trezit in mine sentimente, cele mai multe contradictorii. De cand ma stiu am asociat Venetia cu dragostea, iubirea, sacrificiul, dar si cu grandorea si farmecul. O imagine care cu siguranta dainuie in mentalul universal alimentata de diferite surse, mai mult sau mai putin romantice. Mi-aduc aminte de examenul de Bacalaureat, unde, la limba engleza ,mi s-a cerut sa vorbesc despre un loc in care am calatorit sau mi-ar placea sa calatoresc. Am ales Venetia fara a avea o explicatie logica. Am zugravit acest oras in culorile dragostei, i-am creat o lume aparte. Imi amintesc ca mi-am incheiat expunerea cu “Love is in the air”. O imagine ce se modifica la fata locului. Venetia este un oras aparte fara discutie, as adauga cu toate increderea, unic. Insa il vad cum I se dezintegreaza sensul sub pasii miloanelor de turisti ce i-au calcat pragul. Il vad transformat intr-un bazar colorat cu oameni pestriti, in care nu reusesc sa disting sentimentele de iubire de care vorbeam, emotia ca respiri alaturi de omul iubit miracolul unui oras unic prin definitie sau pur si simplu emotia simplei prezente in acest loc. Se pare ca ochii pregatiti sa-l cerceteze pentru a-I cuprinde incarcatura fabuloasa sunt din ce in ce mai putini. De cele mai multe ori calatorim cu ochii inchisi, dornici sa surprindem locurile in fotografii, insa incapabili sa pastram vibratia locului in suflet. Citesc adesea marturii ale unor personaje ce au trait in epoci lipsite de mijloace tehnice si admir emotia ce insoteste amintirile din locurile vizitate.
Venetia este paradoxala. Incremenita in timp la o prima vedere, Venetia isi arata si fata moderna. Traieste ca oricare alt oras. Copiii merg constiinciosi la scoala, o doamna curata terasa, un domn zambitor iese din frizerie. Este presarata cu magazine ale marilor braduri, restanturante cochete, alaturi de baruri si de ce nu supermarketuri. Racordata la timpurile actuale Venetia este gata oricand sa faca fata dorintelor turistilor. Iar cei care par foarte incantati sunt chinezii. Oriunde ai merge grupurile de chinezi inarmati cu aparate foto de ultima generatie isi fac simtita prezenta, mai ales la cozile pentru gondola.
Venetia surprinde indiferent din ce punct de vedere o privesti. Apa si poduletele pentru unii, culoare si vibratie pentru altii, Venetia este un loc din aceasta lume in care trebuie sa ajungi cel putin o data in viata…sau de mai multe ori.

Un arici la Venetia

Soare. Cantul pescarusilor. As completa tabloul si cu miros de cafea proaspata, insa deja ar fi fost prea incantator. Poate nu e chiar asa trist pentru ca oricum nu beau cafea. Prima dimineata in Venetia, a doua zi din cele sapte ce mi le-am promis, nu cu iubit sau cu prieteni, ci cu mine insami si cu doctoratul. Doctoratul a devenit o parte din mine tinand cont de prezenta permanenta in mintea mea.

Dupa o luna de la decizie, dupa pregatiri mai mult sau mai putin sustinute, iata-ma la Venetia, nu fara cateva peripetii. Ajunsa in aeroport decid sa iau un autobus care sa ma duca la locul de intalnire stabilit anterior cu persoana ce urma sa ma duca unde eram cazata. Zis si facut, insa nu mai stiam cum se numea statia unde trebuia sa cobor. Cu inima cat un purice cobor unde presupun eu ca ar fi trebui. Ca prin ceata imi aduc aminte numele statiei si constat ca este cea corecta. Mi se ia o piatra de inima. Urmatorul pas era sa ma intalnesc cu persoana respectiva, insa telefonia ne sta in cale si nu reusim. Si apare intrebarea legitima: Eu unde merg acum? Ma scotocesc si imi dau seama ca am o adresa care se presupune ca ar fi cea la care trebuie sa ajung eu. Dupa ce ma dumiresc ce vaporas trebuie sa iau (zici ca sunt ratb-urile din Bucuresti) ma urc si ma plimb putin. E timpul sa cobor. Si o fac, insa aici apare alte nedumerire. Pe ce straduta trebuie sa o iau pentru ca in Venetia nu e chiar usor de orientat. Initial aleg o straduta care insa era lipsa complet de prezenta umana si atunci decid sa schimb strategia si fac stanga imprejur si o iau pe straduta opusa. Buna alegere pentru ca ea ma ducea unde trebuia, insa eu nu stiam. Si am mers cascand ochii la tot ce ma inconjura, m-am infiorat cand a trebuit sa urc unul din multe podulete pt ca ele sunt dragute, insa nu si cand ai bagaje. Si totusi conexiunea s-a restabilit si am reusit sa vorbesc si sa ajung unde trebui, sa ma cazez. Si uite cum ariciul a ajuns la Venetia (porecla data de Simone).

Venetia am descoperit-o prima data acum cativa ani, cand, intr-un tur prin Europa, am ajuns si aici. Intalnirea a fost scurta, doar cateva ore ne-am permis una alteia, insa urmele ramase au ramas intense. Venetia, o alta lume despre care voi vorbi intr-un articol ce va aparea pe site-ului Cercului de Societate si Cultura.

Eternitatea vietii traite intr-un moment

O petrecere ca oricare alta, o veste ca nici-un alta. Asa am aflat de disparitia ta. O disparitie naucitoare, cu detalii ce pareau desprinse dintr-un cosmar. Lacrimi, durere, tristete. Un tablou ce nu il meritai. Ai fost o prezenta scurta in viata mea, dar nu trecatoare. Drumurile vietilor noastre au cunoscut aceeasi directie pentru scurt timp, insa urmele lasate in sufletul meu sunt inca acolo. Un zambet ce lumina totul in jur, o melancolie calda, un visitor. Amintiri dulci ale unui suflet ce a plecat prea devreme.

O lectie invatata? Cu siguranta, lectia eternitatii. Suntem turisti in viata altora sau primim turisti in viata noastra, mi s-a spus. Ne intersectam vietile, primim si dam bilete de intrare, perioada expira, (nu) strangem si plecam. Un scenariu cu pasi simpli, fara o schema complicata. Si a(m) plecat. Si cred cu tarie ca este mai mult de-atat. Este eternitatea sentimentelor traite intr-o ora, o zi sau o luna. Este senzatia de caldura pe care o retraiesti cand inchizi ochii si te intorci in bratele lui, chiar daca acest moment magic a durat doar o noapte cat o eternitate. Este magia unei clipe traite de doua persoane intr-o singura privire. Este atingerea dupa care tanjeam cand te vedeam. Sunt urmele increstate in lutul moale al sufletelor noastre, sunt parte din noi. Este eternitatea vietii traite intr-un moment.

Iese, iese, dar cam ce iese?

Ne place sa spunem despre noi romanii ca suntem o natie puternica, inventiva, ce se adapteaza indiferent de conditii. “Romanul se descurca, frate! Face pe dracu in patru, se da peste cap si tot ii iese!” Iese, iese, dar cam ce iese?

Romanii sunt oameni priceputi la toate si specializati in nimic. Bineinteles cum orice regula are si exceptiile ei, acestea sunt in numar prea mic pentru a creea o referinta solida. Romanii sunt din fire o natie mandra (nu de originea lor, mai ales cand isi fac veacul prin strainatate), ci de capacitatile lor. Ei sunt mecanici, instalatori, medici, profesori, negociatori, vanzatori, toate in acelasi timp. Sunt multifunctionali cu pretentii de specialisti fara o baza reala care sa ii legitimize. De cate ori nu ati auzit un prieten sau o ruda care indica medicamente si tratamente cu o siguranta si incredere “eliberate” de o revista cu pretentii medicale sau de un vecin gata sa vi-l recomande pe nepotul sau electrician care a obtinut scutire pentru orele de pregatire practica. Insa terenul pe care romanul bun la toate si la nimic isi face simtita prezenta este peste tot, indiferent daca vorbim de mediul de afaceri, de cel academic sau chiar artistic. Nu iarta nimic, ba mai mult chiar devine evaluator si deja lucrurile capata o alta dimensiune. Emite pareri ce te naucesc, iti indica solutii contradictorii sau iti corecteaza opinii argumentate din postura lui de specialist “fabricat” (nu pot sa nu mentionez cazul ostalgia si cu siguranta cineva isi va aduce aminte). Iar rezultatul acestei povesti cu accente comice si triste care il are ca protagonist pe romanasul nostru atotcunoscator este unul usor de prevazut. Mediocritate, inselatorie, tristete.

Am admirat dintotdeauna specialistii, maestrii din orice domenii. Ma inclin in fata specialistilor veritabili ce reusesc prin pasiune si maiestri sa isi ridice meseria la rang de arta, fie ca manuiesc bisturiul, penelul, mistria sau cuvintele. Le-am cautat prezenta, m-am imbatat cu profesionalismul lor, cu atentia pe care o ofera detaliilor si cu respectul aratat meseriei lor. Si totusi tristetea imi da tarcoale cand vad ca numarul lor se restrange simtitor, iar specia romanului bun la toate infloreste pe campiile patriei.

 

 

Sunetul dulce al visurilor mele

Teama de a nu găsi drumul, teama de a rătăci oarbă spre nici o destinaţie, astă e sentimentul ce m-a paralizat în ultimele zile. Gânduri, nelinişti s-au cuibărit încet-încet în sufletul meu, sufocându-mă, acoperindu-mi ochii sufletului. O luptă continuă şi nedreaptă în care am plutit fără o reacţie. Trăieşti iluzia unui drum superficial pavat cu aparenţe ce te duce în sensul opus sufletului tău, credinţei tale. Şi am întrebat, “ce vrei?” Un răspuns simplu şi sincer a venit „pe tine. Să nu renunţi niciodată la visele tale, îţi eşti datoare.” Şi am înţeles că promisiunile pe care ni le facem când pornim la drum, trebuiesc ţinute la loc de cinste şi nu abandonate într-un colţişor ferecat al sufletului nostru, sinceritatea faţă de noi înşine este farul ce ne luminează drumul spre ceea ce ne propunem, iar încrederea în forţele proprii este tovarăşul ce nu ne va dezamăgi niciodată.

Încă o dată am auzit sunetul dulce al visurilor mele. Il voi urma fără întrebări.

Visele nu se uită

Visele nu se uită. Cred cu tărie în acest gând. De fiecare dată când mă înec în propriile tristeţi, când fantomele trecutului mă învăluie, visez. Te visez, mă visez şi plutesc. Plutesc în lumea viselor mele. A visa, o evadare din cotidian, o transpunere a cuvintelor în imagini, o formă, o culoare.

Trăiesc prin vise, ele sunt confidentele mele, ele îmi şterg lacrimile şi îmi arată drumul.

Visez cu ochii închişi, dar mai ales cu ei larg deschişi. Visele plutesc în jurul meu, mă lasă să le ating, să le simt, să văd culoare lor caldă. Însă visele sunt mofturoase, nu se lasă îndeplinite decât când vor ele, când le vine vremea. Poate ar trebui să ne ascultăm visele, să nu le dăm drumul din nerăbdare, să nu le uităm.

Visele dau naştere drumului nostru, îl luminează  şi îl păzesc. Ele ne dau de ştire când păşim greşit, când deciziile noaste aleargă după moment şi nu după sentiment.

Îmi place să visez, să respir aerul dulce al unui vis demult amorţit, dar împlinit într-un moment în care nu mă aşteptam. Visele m-au învăţat să cred, să te iubesc, să sper.

Amăgiri

O săptămână nebună, un weekend la Zărnești cu prieteni mai vechi sau mai noi, un amalgam de gânduri, o furtună de sentimente și tu în mintea mea. Un simplu rezumat al altei săptămăni din viața mea. Secunde, minute, ore, zile… trec cu amăgire. Amăgirea momentelor goale după care alergăm orbi. Și le prindem, simțim gustul dulce-amărui al satisfacției, al orgoliului împlinit, al scopului atins. O amăgire transparentă în care pătrundem cu ochii larg deschiși, privim în jur cu mirare și găsim un vid. Vidul ființei noastre ce fuge după sclipiri de moment cu forme nedeslusite ce nu se potrivesc tiparului sufletului nostru. Parcurgem în fiecare moment al vieții noastre un drum pavat cu amăgire, adunăm victorii goale învăluite în aburii subțire ai iluziilor, plutim într-un confort fără repere. O împlinire a dorințelor de suprafață, o amăgire pentru un suflet ce nu se lasă învăluit de reușite fabricate.

Întâlnirea cu sufletul, momentul de răscruce în care amăgirile nu își mai găsesc locul, o urmă subțire de fum ștearsă de buretele sincerității. Un dialog la care ești invitat și în care ești pus față în față cu tine însuți. O întâlnire la care prezența este obligatorie, iar rezultatele sunt garantate.

 

Posed experienţă, dar la ce îmi foloseşte?

Timp, vârstă, ani, zile, ore, secunde, le adunăm pe toate în ceea ce numim experienţă. O acumulăm, ne mândrim cu ea şi …şi ce facem cu ea? Urmând firul logic, extragem învăţăminte, recunoaştem greşelile, nu le mai repetăm şi trăim fericiţi până la adânci bătrăneţe. Sau, intrăm în realitate, unde reperele experienţei se dizolvă în incapacitatea noastră de a le vedea. Trăim în prezent cu experinţa trecutului fiind siguri că ceea facem este bine şi că istoria nu se va mai repeta pentru că am învăţat să o amăgim. Credem că ceea ce am acumulat ne conferă o schemă magică pentru descifrarea prezentului, o iluzie a controlului, o certitudine a viitorului. Viitorul, o noţiune pe cât de abstractă pe atât de reconfortantă. Ne amăgim că viitorul ne aparţine, că experienţa de viaţa ne va călăuzi paşii spre cele mai bune alegeri. Şi totuşi cum reuşim să aducem în prezent şi să proiectăm în viitor convingerile rezultate din trecut? De câte ori am auzit în jurul meu că nu voi mai repeta istoria, pentru că experienţa m-a învăţat. Tot de atâtea ori am realizat că indiferent dacă situaţia se repetă ne putem dovedi lipsiţi de orice urmă de experienţă şi acţionăm exact contrar cum ne-am fi închipuit.

Milan Kunderă scria în nuvela “Nimeni nu va râde” următoarele cuvinte, „străbatem prezentul cu ochii legaţi; putem, mai mult sau mai puţin, să presimţim şi să ghicim ce ne aşteaptă în clipa următoare. Şi totuşi abia mai târziu, când ne dezlegăm ochii şi examinăm trecutul, ne dăm seama de ceea ce am trăit şi începem să îi desluşim tâlcul.”

Nu ne rămâne poate decât să aşteptăm acel “abia mai târziu” de care Kundera vorbea şi să sperăm că vom desluşi tâlcul. Până atunci încercăm să trăim.

Şi eu am o zână

Şi eu am o zână ce mi-a zâmbit din tot sufletul, azi, la metrou. Îi mulţumesc tânârului de azi din pasajul de la Universitate care împărţea alături de colegii lui zâmbete unor oameni cu aripile frânte de griji, încrâncenare şi teamă. Nu te cunosc, însă îţi multumesc pentru lecţia dată. Un lucru atât de simplu de oferit şi totuşi tot mai rar întâlnit. Un zâmbet într-o lume gri, de suflete îngheţate, un balsam cu miros de speranţă. Am zâmbit, ţi-am zâmbit şi am lăsat căldura zâmbetului să ajungă până în suflet. Mulţumesc.